In Memoriam: Mircea Mitroi (29 decembrie 1916 – 3 ianuarie 2012)

ANTE SCRIPTUM: Cu toţii pierdem o persoană dragă, la un moment dat în viaţa noastră. Aşa a lăsat Domnul, să se naştem, să creştem, să îmbătrânim şi, după ce am trăit o viaţă, să murim…. sau mai bine zis, să trăim în continuare, într-un loc în care timpul nu mai contează.  

Însă în timp ce la cer se înalţă cel ce cu o zi înainte era pe pământ, rudele îl plâng, nu pentru el, ci pentru ei, pentru că el nu mai este cu ei. Să-ţi pierzi un părinte, un bunic, un străbunic, un strămoş, este ca şi cum ţi-ai pierde o rădăcină. Unii sunt ca brazii, alţi ca stejarii; unii ca salcâmii, alţii ca teii; unii ca fagii, alţii ca plopii; unii ca molizii, alţi ca pinii…..

Bunicul meu a fost cu siguranţă un stejar. Era înalt în trup şi în valori, drept pe dinafară şi pe dinăuntru, dintr-un lemn rezistent, dur, cu o scoarţă pe care era adânc brăzdată o conduită morală ireroşabilă iar, în vârf, se remnifica o coroană mare de iubire cu care îşi acoperea familia. Trecut-a un an de când stejarul s-a rupt….. cine să ne mai sprijine, să ne îmbărbăteze, să ne dea speranţă că bătrâneţea nu este chiar o haină atât de grea pe cât se zice? 

Când pierzi un copac din pădurea inimii tale, în locul lui poţi să plantezi numai un bob de credinţă, aşteptând ca dintr-o sămânţă să se nască un alt copăcel pe care să-l vezi cum creşte, pe care să-l sprijini, să-l iubeşti şi să-l înveţi să treacă prin codrul imens al vieţii iubind…. pe aproapele său, viaţa în sine, pe Domnul şi Fiul Său.   

Mai jos, este un text – scris cu o zi înainte de înmormântarea bunicului şi citit în biserică, nu cu mult înaintea începerii slujbei religioase. Nu un text despre moarte, ci unul despre viaţă, însă despre aceea viaţă spre care treci numai rupându-te de o alta.  

In memoriam:

MIRCEA MITROI

(29 decembrie 1916, Secara, Ologi, Teleorman 

– 3 ianuarie 2012, Bucureşti, ora 8:00) 

Mircea Mitroi a fost un om care a iubit viaţa, şi-a trăit existenţa în cel mai firesc mod cu putinţă, a preţuit cei 95 de ani care i-au fost daţi şi s-a despărţit greu de traiul pământesc. 

Când a împlinit 9 decenii şi jumătate pe 29 decembrie 2011, deja numai era omul de un an înainte, vârstnicul puternic şi în forţă, care era sigur că va apuca vârsta de 100 de ani, nici măcar cel cu o lună în urmă, bătrânul care se putea bizui pe propriile picioare, ci un bătrânel veştejit, resemnat. 

Ziua următoare, a căzut la pat. Patru zile a căzut. Fără să aibă o boală, o afecţiune anume, el a suferit de mari dureri de cap, apoi de stomac şi, spre sfârşit, de trup iar, în cele din urmă, de suflet. Îi părea rău că trebuie să se despartă de familie, de cei 4 nepoţi pe care i-a iubit nespus, de ginerele şi nora pe care a fost bucuros să-i aibă, de fiul şi fiica pe care şi i-a dorit şi i-a iubit enorm, şi de soţia cu care a trăit împreună 58 de ani şi care i-a fost alături până în ultima clipă. 

În dimineaţa zilei de 3 ianuarie 2012, bunicul simţea că se aproprie momentul final. Nu-şi putea mişca trupul, era golit pe interior de vlagă şi nu se putea împăca cu ideea de a deveni o povară pentru apropriaţi, mai ales pentru soţia lui. Dar ştia că nu o lasă singură. Inima i s-a liniştit, şi-a relaxat plămânii, anticipând ultima suflare. Parcă din propriul corp a expirat nişte fărâmiţe de nisip al somnului în ochii Marianei sale pentru a o face să adoarmă. Poate dorea să doarmă în acelaşi timp cu ea, numai că ştia că unul din ei nu se va mai trezi din acel somn. 

Ea s-a sculat şi încă a văzut aer cald ieşind din gura soţului ei. S-a apucat de ceva – s-a îmbrăcat, şi-a scuturat pijamaua la fereastră, s-a spălat, a umplut un pahar cu apă pentru bărbatul ei sau pentru ea, dar oricum a încercat să-şi găsească forţa pentru ca să-şi mai poarte odată soţul pe umeri – dar numai câteva minute a durat ca el, partea din el care conta, să se trezează ca un prunc din cochilia adormită, să iasă din gura deschisă ca o scoică şi, lucind ca o perlă a sufletului, să se apuce de Mâna Celui care i-a dat viaţă şi să se lase purtat în Împărăţie. Nu cea a morţilor, nu cea a adormiţilor sau a celor stinşi şi nu a celor plecaţi, ci cea a viilor, a celor treji şi încă aprinşi, a celor veniţi acasă, în Eden. 

Odihneşte-te, bunicule, nu tu din pământ ci tu din ceruri, cel care ne vei aştepta şi primi la Poarta Raiului şi te vom urma în eternitate!… dar până atunci, ai răbdare, veghează-ne, fă-ne să ne gândim la tine şi să cinstim amintirea ta, să însămânţăm rădăcinile ce vor creşte într-un copac în a cărui trunchi va sălăşui memoria ta de-a pururea….

(acest articol a fost postat şi pe blogul tudorvisanmiu, sub titlul „Trecut-a un an de când stejarul s-a rupt….”, dar cu un scop diferit; în cazul de faţă, textul este un document familial, cu rol în pomenirea lui Mircea Mitroi, la un an după moartea sa)