Cum am ajuns preocupat de genealogie şi memorialistică

Primele mele legături cu memorialistica s-au înrădăcinat în poveştiile pe care bunica maternă ni le spunea (mie şi fratelui meu geamăn) în copilărie.

Pe când aveam cinci sau şase ani, am avut (nu ştiu din ce motiv) iniţiativa de a construi un arbore genealogic al familiei. L-am început pe baza informaţiilor bunicii materne (începând cu părinţii ei), l-am dezvoltat cu alte date de la părinţi şi, când a venit vorba de a adăuga în arbore fraţii şi surorile bunicului meu (şase la număr), ori să o întreb şi pe bunica paternă privind rudele ei, m-am oprit. Acum, când mă gândesc câte aş fi putut afla despre părinţii bunicii din partea tatălui, regret că nu am continuat.

Interesul pentru genealogie nu mi-a revenit decât în vara anului 2010. Aveam 14 ani şi terminasem clasa a VII-a. Într-o discuţie cu mama mea [*], venise vorba despre străbunicul meu – tatăl bunicii materne. Mi-am dat seama că nu ştiam cum îl cheamă. Un sentiment tangibil cu ruşinea ori amărăciunea – datorate faptului că nu-mi cunoşteam „rădăcinile” – m-au îndemnat ca, a doua zi, să realizez un arbore mult mai larg al familiei mele – în care i-am menţionat şi pe fraţii bunicului matern (chiar soţiile şi copii lor), şi pe părinţii bunicii paterne (care, din păcate, trecuse din această lume, în aprilie 2008). M-am limitat, atunci, la simpla consemnare a numelui şi relaţiei dintre membrii neamului – fără nici un fel de date biografice.

Nu a trecut mult când mama mi-a propus să scriu o carte despre viaţa bunicului matern – Mircea Mitroi (era toamna anului 2010). Această idee i-a venit pe când, văzându-şi tatăl destul de mâhnit, i-a spus că eu aş dori să scriu o carte despre viaţa lui (de fapt, eu nu îmi exprimasem această dorinţă). Bunicul a părut destul de încântat, şi a zis că o să se regândească asupra amintirilor sale. Eu, fireşte, am acceptat cu acelaşi entuziasm, dar, înainte să continui această poveste, trebuie să privim puţin în trecut.

Până ca bunicii materni să se mute pe aceaşi stradă unde locuiam noi, prin 2007 (ei stăteau, până atunci, într-un cartier mai îndepărtat), îl vedeam pe bunicul Mircea foarte rar – şi, din acest motiv, nu aveam timp de povestit. După mutare, mergeam des la el în vizită (cam o dată pe săptămână) şi, adesea, ne povestea întâmplări din copilăria lui, din război şi despre fraţii săi. Se gândea din ce în ce mai mult la viaţa lui. Într-o zi, şi-a exprimat regretul că nu putea scrie o carte despre viaţa sa (datorită vârstei), deşi avea povestea în minte. Mi-a părut rău, însă nu m-am gândit că eu aş putea scrie această carte. Propunerea a venit, deci, din exterior, de la mama mea.

În toamna anului 2010, am adunat memoriile bunicului; fratele meu a făcut desene pentru aproape fiecare capitol. La 1 decembrie, terminasem de scris cartea, pe 28 decembrie, am tipărit-o în trei exemplare, iar, la 29 decembrie, i-am dăruit-o cadou bunicului. I-a plăcut foarte mult cartea, deşi nici după acea nu a contenit să ne mai spună poveşti trăite de el (unele deja consemnate, altele nu). Oricum, a remarcat adesea că nu s-a aşteptat niciodată ca nepoţii lui să scrie o carte despre el – lucru pe care îl considera remarcabil.

Pe când am început să scriu cartea despre viaţa bunicului Mircea, nu m-am gândit de la început la alte volume, despre ceilalţi bunici. Dar uite că, de la câteva capitole privind viaţa bunicii pe care intenţionasem să le adaug în volumul soţului ei (ulterior, m-am răzgândit, pentru că ……), am trecut la idea de a scrie, pentru toţi cei patru bunici, câte o carte. Aş putea spune că am reuşit, însă volumele despre bunicii paterni nu le consider finalizate nici astăzi (suntem în 2013). În fine, am ajuns astfel la un interes pentru vieţile tuturor membriilor familiei (indiferent cât de îndepărtaţi) şi, prin urmare, în timp ce scriu aceste rânduri, am început să culeg memoriile bunicii materne a vărului meu primar, din partea fratelui tatălui.

Din cazul meu particular, putem concluziona că interesul pentru genealogie şi memorialistică nu se dobândeşte genetic, ci se inspiră – uneori, în contextul unor circumstanţe favorabile. Aş dori să arăt, astfel, că tinerii care nu au încă un aşa mare interes pentru a cunoaşte în detaliu viaţa înaintaşilor din familia lor nu trebuie judecaţi prea aspru. Dacă nu aş fi scris cartea despre viaţa bunicului matern, şi eu m-aş fi numărat printre ei. Nu este vorba că, dacă ar fi existat o astfel de carte, nu aş fi citit-o. Problema este că nu ar fi existat, şi, poate, mai târziu, aş fi regretat amarnic lipsa ei…..

…………………………….

Notă: [*] Pentru cei foarte curioşi, prilejul conversaţiei era suicidul regretatei soliste Mădălina Manole (n. 14 iulie 1967 – d. 14 iulie 2010). Străbunicul meu, Vasile Covaliov, îşi luase, de asemenea, viaţa, în anul 1942, din motive pe care nu le-am aflat niciodată.

Reclame

Un răspuns la Cum am ajuns preocupat de genealogie şi memorialistică

  1. Pingback: Incursiune în cealaltă latură a familiei. Amintiri despre bunicii paterni | Amintiri din Cutia de Carton

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s