Povestea familiei secărene a Mitroilor

Bunicul lui Mircea din partea tatălui şi-a împărţit pământul în mod egal între cei trei fii săi: Radu, Călin şi Socola. Ei aveau să-l are, să îngrijească recolta de grâu, să crească turma de oi şi capre, să culeagă fructele pomiilor din curte şi să facă must din strugurii viei, mai încolo de păşunea din faţa casei (singura din tot satul).

Cu toate aceste “bogăţii în natură”, la 1907, Radu Mitroi nu avea “mână de lucru” (nu i se născuseră fii încă) şi era încă sărac, motiv pentru care au participat la Răscoala Ţărănească izbucnită în Moldova iar, după încheierea acesteia, s-a ascuns în vie timp de câteva zile pentru a nu fi găsit şi arestat de jandarmeria din comuna Ologi.

Străbunicul ţinea foarte mult la pământul său şi nu lăsa pe nimeni să i-l (în)calce. Odată, când un sătean şi-a adus vaca să pască pe pajiştea sa, Radu s-a certat cu el, cerându-i să plece, şi s-au certat pentru acest lucru până când s-au luat la bătaie!

Radu era creştin – ortodox. Într-o zi, a întâlnit un predicator adventist şi, impresionat de această credinţă, s-a convertit. Ca adventist, el nu avea voie să bea vin în exces. Din toamnă până în primavară, el punea o soluţie în must pentru ca să-l împiedice să fermenteze şi bea din el pe timpul iernii. Dar, când se transforma în vin, nu mai aştepta rcolta viitoare de struguri: se ducea în pod, scotea cepul, îşi umplea cana, şi bea vin împreună cu o felie de pâine.Când Lixandra îl vedea, îl certa, şi-atunci el îi zicea, indignat: “Da’ ce, eu beau? Eu mănânc cu pâine!”.  

 

Dintre verişoarele sale, bunicului meu şi-o aminteşte pe Ioana, fiica lui Călin, o fată nebunatică, mai mare cu 2-3 ani decât el. În copilărie, părinţii lui Mircea îi luaseră o pălărie roşie iar, când bunicul meu o supăra pe Ioana, ea striga (chipurile, pentru a-l ofensa): “Mircea pălărie-roşie”, lucru foarte agasant pentru bunicul meu. De cealaltă parte era Anca, fiica lui Socola, copilă frumoasă, cu un păr lung şi roşcat pe care-l purta în codiţe. Mircea mai avea şi alţi veri, dar nu-şi mai amintea mai nimic despre ei.

În satul Ologi era un vecin umflăţel, fiu de ţăran dintr-o familie mare, care uita că şi rudele lui trebuiau să mănânce şi se gândea numai la “maţul” lui. Când părinţii şi fraţii lui, care munceau ziulica întreagă pământul, veneau acasă şi vedeau că băiatul a golit pe ascuns o mare parte din cratiţa cu mămăligă, burduful de brânză ori tava cu slănină, să supărau pe el şi vroiau să-l pedepsească, dar el avea mereu acelaşi răspuns: “nu-mi pasă, burta-i plină”.

 

De ce vă povestesc toate acestea? Pentru că, parafrazându-l pe criticul literar Eugen Lovinescu, “Nimic nu leagă pe oameni mai mult decât conştiinţa unui trecut comun”.

Despre Tudor Vişan-Miu

Homo sum, humani nihil a me alienum puto.
Acest articol a fost publicat în Partea I: Satul Secara și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s