Capitolul 11: Postmortem

Anul 1942. Bunica are 11 ani. Terminase 4 clase primare. Este, de pe-acum, orfană de tată, cu mama ei, fără un venit stabil. Plânge zi de zi. Oboseşte. Se îmbolnăveşte. Pierde un an de liceu.  

            Evdochia, văduvă, vinde o mare parte din bunurile ei (bijuterii, îmbrăcăminte). Închiriază o parte din casă.

            Titi suferă enorm. Aşteaptă necontenit venirea tăpânului. Plânge continuu, nu mănâncă şi nu bea. În cele din urmă, moare.  

            Maiorul Fuhrmann, întristat. Ajută familia Covaliov cu înmormântarea, după care dispare din viaţa Mariei şi Evdochiei.

            Maria, mama lui Vasile (…….). Nu există durere mai sfâşietoare decât cea pe care o simte o mamă când îşi pierde copilul!!! (……). Plânsete de durere, disperare, mers îngreunat la mormânt, urmat de…… goliciune. Însoţită de Matrona, se întoarce în Basarabia, unde-şi duce ultimele zile [1].

            Multă suferinţă. De ce s-a sinucis străbunicul meu, nimeni nu poate explica. Luarea vieţii, sub orice pretext, este un mare păcat. În lăuntrul meu, sper că Vasile a avut un motiv întemeiat (deşi ştiu că nu există aşa ceva) pentru a-şi lăsa soţia văduvă, câinele fără stăpân, mama fără fiu şi fiica fără tată…….

“Mormântul lui Vasile” (desen de Tudor Vişan-Miu)

__________________________________________________________________________________

1 = Evdochia şi Maria Covaliov au păstrat legătura cu ea până la 24 august 1944 când, după reocuparea Basarabiei, au pierdut orice legătură.

P.S.: După moartea lui Vasile, Evdochia s-a împăcat cu surorile ei, Maşa şi Anuşa.

Despre Tudor Vişan-Miu

Homo sum, humani nihil a me alienum puto.
Acest articol a fost publicat în Partea I: Copilăria și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.