Capitolul 2: Băiat sau fată? Maria sau Ana?

Toamna anului 1931. În casa familiei Pavlov, Evdochia află că este însărcinată cu un copil. Bucuria lumii! Soţul, jubilează, mama ei, sclipeşte de fericire! Iar ea, zâmbeşte. La 37 de ani, după atâtea încercări, îşi împlinise dorinţa. Toată ziua, e în culmea dispoziţiei bune. Dar seara, stând în dormitor, se gândeşte, ori îşi întreabă soţul…..  „Oare va fi fată sau băiat?”.

“Eu aş vrea o fetiţă”, răspunde Vasile. “De ce?”, Evdochia îl întreabă, vizibil deranjată. Vasile nu răspunde, deşi ştie răspunsul: pe tatăl său nu îl cunoscuse, fusese apropiat de mama lui, şi îşi dorea să “oglindească” în copilul său mama care l-a crescut.

“Vasea, eu aş vrea un băiat”, îl contrazice Evdochia. “De ce, Lidusea?”, o chestionează Vasile, consternat. Evdochia nu răspunde, deşi cunoaşte motivul: venea dintr-o familie cu cinci surori; singurul ei frate, pe care l-a iubit enorm, murise timpuriu; nu voia o fată, căci surori avuse destule, ci un băiat, în care să-şi “profileze” fratele pierdut.

Polemică….. compromisuri….. “Dacă e fată, îţi dau orice pe lume, tot ce-ţi doreşti. Mai facem un copil, un băiat, aduc cei mai buni medici, ai să vezi….”, o amăgea Vasile. Căci amândoi ştiau că Evdochia nu mai putea face un copil. În opinia mea, au greşit: pentru ei nu trebuia să importe atât de mult genul copilului ce l-au avut, căci acest lucru nu depindea nici de ei, nici de ştiinţă, ci de Unul singur.

Pe 14 iunie 1931, în casa familiei Pavlov, după o naşterea grea, s-a născut o fetiţă drăguţă. “Lidusea, e fetiţa noastră! Mi-ai dat o fetiţă! Lidusea, te iubesc! Totul pe lume, al tău să fie!”. Dar după “supliciile facerii”, Evdochia nu era fericită. Pe patul naşterii, n-a vrut să vadă copilul. A regretat toată viaţa ei acel moment, de refuz al afecţiunii materne……

Până seara, a stat şi s-a gândit: “Dar şi ce dacă-i fată? Nu-i vina ei, scumpetea. Putea ţine de ea? Nu. Ceea ce mi-a fost dat de Dumnezeu, asta am”. Şi-atunci, ori a doua zi, ori până la miezul nopţii acelei zile, şi-a luat fiica în braţe.

“Cum s-o cheme?”, îl întreabă Evdochia pe Vasile. “M-am gândit s-o numim ‘Maria’, ca pe mama mea”. “Cum aşa? Dar de ce să n-o botezăm ‘Ana’, ca pe a mea?”. “Păi, Lidusea dragă….”. “Eu ţi-am dat o fiică, Vasea, de ce nu mă laşi pe mine să-i dau numele?”.

Polemică…. compromisuri…. “Am primit o fată, asta mi-am dorit. La căsătorie, aş fi fost dispus să preiau numele soţiei, pentru ca fiicei noastre să-i fie ştiută originea dintr-o familie bogată. Mama mea nu m-a lăsat, dar eu aş fi fost de acord…. Atâta am vrut, o fetiţă, şi-o voi boteza cum vreau eu!”. Şi-atunci, Vasile s-a dus neaunţat la primărie, şi şi-a declarat fiica “Maria”. A greşit din nou: mai simplu era s-o numească “Ana Maria”, să poarte anumele ambelor bătrâne. Dar Vasile n-a înţeles că, nominal vorbind, şi-a îndepărtat fiica de mamă: bunica mea îi purta şi numele de familie, şi prenumele mamei, şi numele mijlociu, cu “-evna”, al său.

Străbunicul meu şi-a iubit enorm fiica, a stabilit cu ea o relaţie specială. “Papa”[1], îi spunea bunica mea tatălui ei. Vasile a încercat mereu să-i fie alături, să-şi arate dragostea, să-i aducă ce-şi dorea, în timp ce Evdochia îşi manifesta rareori afecţiunea, era severă în disciplină şi punea condiţii pentru tot. Amândoi au iubit-o în egală măsură, însă s-au manifestat în feluri foarte diferite.

Ce-aş mai putea spune? Închei această neînţelegere cu vorbele contelui Lev Tolstoi, căsătorit cu  Sofia Andreevna, tată a treisprezece copii, din care cinci au murit: “Dacă iubeşti pe cineva, atunci îl iubeşti aşa cum este şi nu cum ai dori tu să fie”.

 

“Eu aş vrea o fetiţă”, răspunde Vasile. “De ce?”, Evdochia îl întreabă, vizibil deranjată. Vasile nu răspunde, deşi ştie răspunsul: pe tatăl său nu îl cunoscuse, fusese apropiat de mama lui, şi îşi dorea să “oglindească” în copilul său mama care l-a crescut.

“Vasea, eu aş vrea un băiat”, îl contrazice Evdochia. “De ce, Lidusea?”, o chestionează Vasile, consternat. Evdochia nu răspunde, deşi cunoaşte motivul: venea dintr-o familie cu cinci surori; singurul ei frate, pe care l-a iubit enorm, murise timpuriu; nu voia o fată, căci surori avuse destule, ci un băiat, în care să-şi “profileze” fratele pierdut.

Polemică….. compromisuri….. “Dacă e fată, îţi dau orice pe lume, tot ce-ţi doreşti. Mai facem un copil, un băiat, aduc cei mai buni medici, ai să vezi….”, o amăgea Vasile. Căci amândoi ştiau că Evdochia nu mai putea face un copil. În opinia mea, au greşit: pentru ei nu trebuia să importe atât de mult genul copilului ce l-au avut, căci acest lucru nu depindea nici de ei, nici de ştiinţă, ci de Unul singur.

Pe 14 iunie 1931, în casa familiei Pavlov, după o naşterea grea, s-a născut o fetiţă drăguţă. “Lidusea, e fetiţa noastră! Mi-ai dat o fetiţă! Lidusea, te iubesc! Totul pe lume, al tău să fie!”. Dar după “supliciile facerii”, Evdochia nu era fericită. Pe patul naşterii, n-a vrut să vadă copilul. A regretat toată viaţa ei acel moment, de refuz al afecţiunii materne……

Până seara, a stat şi s-a gândit: “Dar şi ce dacă-i fată? Nu-i vina ei, scumpetea. Putea ţine de ea? Nu. Ceea ce mi-a fost dat de Dumnezeu, asta am”. Şi-atunci, ori a doua zi, ori până la miezul nopţii acelei zile, şi-a luat fiica în braţe.

“Cum s-o cheme?”, îl întreabă Evdochia pe Vasile. “M-am gândit s-o numim ‘Maria’, ca pe mama mea”. “Cum aşa? Dar de ce să n-o botezăm ‘Ana’, ca pe a mea?”. “Păi, Lidusea dragă….”. “Eu ţi-am dat o fiică, Vasea, de ce nu mă laşi pe mine să-i dau numele?”.

Polemică…. compromisuri…. “Am primit o fată, asta mi-am dorit. La căsătorie, aş fi fost dispus să preiau numele soţiei, pentru ca fiicei noastre să-i fie ştiută originea dintr-o familie bogată. Mama mea nu m-a lăsat, dar eu aş fi fost de acord…. Atâta am vrut, o fetiţă, şi-o voi boteza cum vreau eu!”. Şi-atunci, Vasile s-a dus neaunţat la primărie, şi şi-a declarat fiica “Maria”. A greşit din nou: mai simplu era s-o numească “Ana Maria”, să poarte anumele ambelor bătrâne. Dar Vasile n-a înţeles că, nominal vorbind, şi-a îndepărtat fiica de mamă: bunica mea îi purta şi numele de familie, şi prenumele mamei, şi numele mijlociu, cu “-evna”, al său.

Străbunicul meu şi-a iubit enorm fiica, a stabilit cu ea o relaţie specială. “Papa”[1], îi spunea bunica mea tatălui ei. Vasile a încercat mereu să-i fie alături, să-şi arate dragostea, să-i aducă ce-şi dorea, în timp ce Evdochia îşi manifesta rareori afecţiunea, era severă în disciplină şi punea condiţii pentru tot. Amândoi au iubit-o în egală măsură, însă s-au manifestat în feluri foarte diferite.

Ce-aş mai putea spune? Închei această neînţelegere cu vorbele contelui Lev Tolstoi, căsătorit cu  Sofia Andreevna, tată a treisprezece copii, din care cinci au murit: “Dacă iubeşti pe cineva, atunci îl iubeşti aşa cum este şi nu cum ai dori tu să fie”.

“Eu aş vrea o fetiţă”, răspunde Vasile. “De ce?”, Evdochia îl întreabă, vizibil deranjată. Vasile nu răspunde, deşi ştie răspunsul: pe tatăl său nu îl cunoscuse, fusese apropiat de mama lui, şi îşi dorea să “oglindească” în copilul său mama care l-a crescut.

“Vasea, eu aş vrea un băiat”, îl contrazice Evdochia. “De ce, Lidusea?”, o chestionează Vasile, consternat. Evdochia nu răspunde, deşi cunoaşte motivul: venea dintr-o familie cu cinci surori; singurul ei frate, pe care l-a iubit enorm, murise timpuriu; nu voia o fată, căci surori avuse destule, ci un băiat, în care să-şi “profileze” fratele pierdut.

Polemică….. compromisuri….. “Dacă e fată, îţi dau orice pe lume, tot ce-ţi doreşti. Mai facem un copil, un băiat, aduc cei mai buni medici, ai să vezi….”, o amăgea Vasile. Căci amândoi ştiau că Evdochia nu mai putea face un copil. În opinia mea, au greşit: pentru ei nu trebuia să importe atât de mult genul copilului ce l-au avut, căci acest lucru nu depindea nici de ei, nici de ştiinţă, ci de Unul singur.

Pe 14 iunie 1931, în casa familiei Pavlov, după o naşterea grea, s-a născut o fetiţă drăguţă. “Lidusea, e fetiţa noastră! Mi-ai dat o fetiţă! Lidusea, te iubesc! Totul pe lume, al tău să fie!”. Dar după “supliciile facerii”, Evdochia nu era fericită. Pe patul naşterii, n-a vrut să vadă copilul. A regretat toată viaţa ei acel moment, de refuz al afecţiunii materne……

Până seara, a stat şi s-a gândit: “Dar şi ce dacă-i fată? Nu-i vina ei, scumpetea. Putea ţine de ea? Nu. Ceea ce mi-a fost dat de Dumnezeu, asta am”. Şi-atunci, ori a doua zi, ori până la miezul nopţii acelei zile, şi-a luat fiica în braţe.

“Cum s-o cheme?”, îl întreabă Evdochia pe Vasile. “M-am gândit s-o numim ‘Maria’, ca pe mama mea”. “Cum aşa? Dar de ce să n-o botezăm ‘Ana’, ca pe a mea?”. “Păi, Lidusea dragă….”. “Eu ţi-am dat o fiică, Vasea, de ce nu mă laşi pe mine să-i dau numele?”.

Polemică…. compromisuri…. “Am primit o fată, asta mi-am dorit. La căsătorie, aş fi fost dispus să preiau numele soţiei, pentru ca fiicei noastre să-i fie ştiută originea dintr-o familie bogată. Mama mea nu m-a lăsat, dar eu aş fi fost de acord…. Atâta am vrut, o fetiţă, şi-o voi boteza cum vreau eu!”. Şi-atunci, Vasile s-a dus neaunţat la primărie, şi şi-a declarat fiica “Maria”. A greşit din nou: mai simplu era s-o numească “Ana Maria”, să poarte anumele ambelor bătrâne. Dar Vasile n-a înţeles că, nominal vorbind, şi-a îndepărtat fiica de mamă: bunica mea îi purta şi numele de familie, şi prenumele mamei, şi numele mijlociu, cu “-evna”, al său.

Străbunicul meu şi-a iubit enorm fiica, a stabilit cu ea o relaţie specială. “Papa”[1], îi spunea bunica mea tatălui ei. Vasile a încercat mereu să-i fie alături, să-şi arate dragostea, să-i aducă ce-şi dorea, în timp ce Evdochia îşi manifesta rareori afecţiunea, era severă în disciplină şi punea condiţii pentru tot. Amândoi au iubit-o în egală măsură, însă s-au manifestat în feluri foarte diferite.

Ce-aş mai putea spune? Închei această neînţelegere cu vorbele contelui Lev Tolstoi, căsătorit cu  Sofia Andreevna, tată a treisprezece copii, din care cinci au murit: “Dacă iubeşti pe cineva, atunci îl iubeşti aşa cum este şi nu cum ai dori tu să fie”.

„Papa Vasile pe scaun”, desen de Mihai Vişan-Miu


1 = cuvânt care, în mai multe limbi (inclusiv rusă), înseamnă “tată”.

Reclame

Despre Tudor Vişan-Miu

Sunt un tanar cu preocupari intelectuale. Principalele mele domenii de interes: istoria, genealogia, memorialistica, literatura, lingvistica, economia, politica, filosofia, teologia. Legat de aceste domenii: cred ca istoria este o forma de a invata despre oameni, ca fiecare persoană are origini familiale ce merita aflate si ca "o viata capata mai mult sens atunci cand este scrisa". Iubesc cartile. Cred ca a scrie corect in propria limba este o dovada de patriotism (nu am putut-o face in acest profil deoarece Gravatarul nu accepta diacritice - n.m.). Am o viziune social-economica "de dreapta". Cred ca "treburile publice" sunt o chestiune de interes general, dincolo de "partea scandaloasa" ce prea adesea însoteste administrarea lor. In privinta formei de guvernamant a Romaniei, sunt sustinatorul unei monarhii constitutionale. Consider democratia si capitalismul cele mai bune sisteme inventate pana acum de catre om. Filosofic, ader la modernitatea clasica. Religios, sunt un crestin fundamentalist si conservator. ”Primeste deci darul meu, care ti-a fost adus, fiindca Dumnezeu m-a umplut de bunatati si am de toate” (Geneza, 33:11)
Acest articol a fost publicat în Partea I: Copilăria și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Capitolul 2: Băiat sau fată? Maria sau Ana?

  1. Alex(andra) zice:

    Familia Covaliov mai are rude plecate in strainatate?

  2. Alex(andra) zice:

    In curand (va fi) ziua de nastere a fetei lui Vasile Covaliov!

  3. Alex(andra) zice:

    „Si nu simti deloc un tremur ce te ia cu un cutremur?
    Ce doresti sa-i dai in dar?
    O carticica pentru buzunar? 🙂
    Nu vei fi din nou de straja
    Sub a visurilor vraja?
    N-o iubesti si nu-i dai totul?
    E bunica ta, asta-i norocul! 😀 „

    • Alex(andra) zice:

      Cam asta incercam sa-ti zic ieri,dar computerul mergea prost.
      Mai zic,mai zic?
      🙂

      • Apropiatilor mei, de ziua lor de nastere, le desenez o felicitare de „La Multi Ani!” (dintr-o foaie A4 pliata la jumatate), cu un mesaj binevoitor in „interior” si lista numelor membriilor de familie, insotite de „semnatura neoficiala” (un desen).
        Anul trecut, i-am daruit bunicii un exemplar din prima editie a cartii despre viata ei. Cum „reeditarea” planificata nu va fi terminata pana joi (ci pe la sfarsitul lunii), ii voi darui o comuna „felicitare de tipar”.
        (poezia ta este hazlie, dar adaugirele nu isi au rostul)

  4. Alex(andra) zice:

    Iti zic un detaliu hazliu.
    Pe 14 e ziua banchetului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s